Tags: biblioteca, carte, carti, download, librarie, limba romana, online, poezie, Poezii, romania, selectii, text, Versuri
Odată am ucis o vrabie
Am tras cu praştia-n ea şi am lovit-o
Pe urmă o zi
Şi-o noapte întreagă
Am tot plâns-o şi am tot jelit-o
Nu m-a bătut mama, nu m-a certat
În mână ţineam o bucată de pâine
Degeaba mi-a spus
Degeaba mai plângi
Ce-ai omorât omorât rămâne
Mai târziu am crescut flăcăiandru
Şi m-am îndrăgostit nebuneşte de-o fată
Dar nu ştiu de ce
Într-o zi a murit
Şi-n altă zi a fost îngropată
Demult nu mai trag cu praştia-n vrăbii
Demult nu mai merg la nici o-ngropare
Când soarele-apune
După nişte măguri
Şi răsare în flăcări din mare.
Tags: cantec, folk, lyrics, moarte, Versuri, zaharia stancu
Viaţa asta-i bun pierdut
Când n-o trăieşti cum ai fi vrut!
Şi-acum ar vrea un neam călău
S-arunce jug în gâtul tău:
E rău destul că ne-am născut,
Mai vrem şi-al doilea rău?
Din zei de-am fi scoborâtori,
C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngârbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câine-nlănţuit.
Cei ce se luptă murmurând,
De s-ar lupta şi-n primul rând,
Ei tot atât de buni ne par
Ca orişicare laş fugar!
Murmurul, azi şi orişicând,
E plânset în zadar!
Iar a tăcea şi laşii ştiu!
Toţi morţii tac! Dar cine-i viu
Să râdă! Bunii râd şi cad!
Să râdem, dar, viteaz răsad,
Să fie-un hohotit şi-un chiu
Din ceruri până-n iad!
De-ar curge sângele pârău,
Nebiruit e braţul tău
Când morţii-n faţă nu tresari!
Şi însuţi ţie-un zeu îţi pari
Când râzi de ce se tem mai rău
Duşmanii tăi cei tari.
Ei sunt romani! Şi ce mai sunt?
Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfânt,
Zamolxe, c-un întreg popor
De zei, i-am întreba: ce vor?
Şi nu le-am da nici lor pământ
Căci ei au cerul lor!
Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut!
E rău destul că ne-am născut:
Dar cui i-e frică de război
E liber de-a pleca napoi,
Iar cine-i vânzător vândut
Să iasă dintre noi!
Eu nu mai am nimic de spus!
Voi braţele jurând le-aţi pus
Pe scut! Puterea este-n voi
Şi-n zei! Dar vă gândiţi, eroi,
Că zeii sunt departe, sus,
Duşmanii lângă noi!
Tags: cosbuc, decebal, eroi, george cosbuc, indemn de lupta, poezie, poezie patriotica
Birocratismul! De beregăţi
l-aş rupe, ca lupul - şi basta.
Şi dau la toţi dracii, şi-arunc în bucăţi
tot ce-i hîrţoagă. Dar asta …
Prin compartimente, din cupeu în cupeu,
amabilul vameş apare-n tot locul.
Se dau paşapoartele. Îl dau şi pe-al meu
cu scoarţe ca focul.
Se uită la unele-atent, ca eretele.
Se uită la altele-n treacăt, mecanic.
Pătruns de respect, ia carnetele
cu leul britanic…
Mîncîndu-l din ochi, se-nconvoaie cu totul
la unchiul de peste ocean
şi, ca pe-un bacşiş, a luat paşaportul
american.
Mirat, ca o capră privind un afiş,
la cel polonez se uită cruciş,
cu toată-ncordarea tîmpeniei sale,
şi parcă întreabă: “De unde venişi
cu-aceste geograficeşti trufandale?”
Şi nici nu şi-a-ntors vigilentul bostan,
şi nici să clipească nu-l vezi,
cînd ia paşaportul danez, belgian,
şi-al altor diverşi suedezi.
Deodată e-n panică, se strîmbă,-i lehamite,
de parcă s-ar arde la gură cu borşu’,
cînd pipăie, colea, gogeamite
paşaportul meu roşu.
Mi-l ia ca pe-o bombă, sudori simte reci,
arici îl străpung şi cuţite.
Mi-l ia ca pe-un şarpe de-un stînjen, cu zeci
de limbi otrăvite.
Hamalul îmi face cu ochiul. - “Prezent!
Pe gratis bagajul ţi-l duc…”
Jandarmul privea-ntrebător la agent,
agentul privea la jandarm zăbăuc.
Cu cîtă plăcere, ce pumni, ce picioare
mi-ar trage-a jandarmilor castă,
că am paşaport sovietic, că-i doare
ciocanul cu secera noastră.
Birocratismul! De beregăţi
l-aş rupe, ca lupul - şi basta.
Şi dau la toţi dracii, şi-arunc în bucăţi
tot ce-i hîrţoagă. Dar asta…
Îmi scot paşaportul, îl flutur în vînt,
l-arăt tuturor, de nimic nu mă-mpiedic:
Citiţi! Şi plezniţi de invidie! Sînt
cetăţean sovietic.
[1929]
Traducere: Cicerone Teodorescu
Tags: comunisti, maiakovski, poezie rusa, poezie sovietica, vladimir maiakovski
Privesc din Doftana prin gratii de fier
Departe, în zare, un petic de cer.
E cerul sub care inchisă şi ea
Se mistuie-n chinuri tovaraşa mea.
Puternici şi tineri şi plini de avînt,
Cerut-am noi muncă şi-un loc pe pămînt,
Dar nu ne lăsară ciocoii pe noi
Şi-n lupta cea grea am căzut amîndoi.
Acum stau în fiare bătut şi flămînd,
Ea zace bolnavă abia răsuflînd.
Călăii ne-omoară în ghearele lor,
Să nu ne întoarcem ‘napoi la popor.
Azi spargeţi-mi zidul şi lanţul sfăr’maţi,
Să zbor ca un şoim peste ‘nalţii Carpaţi.
Să strîng înc-o dată tovaraşa mea
Şi iar să m-arunc în lupta cea grea!
Tags: campina, cantec comunist, comunisti, doftana, inchisoare, lyrics, puscarie, teodor rudenko, Versuri
Voi n-ati fost cu noi în celule
să stiti ce e viata de bezne,
sub ghiare de fiara, cu guri nesatule,
voi nu stiti ce-i omul când prinde să urle,
strivit de catuse la glezne.
Voi n-ati plans în palme, fierbinte,
strapunsi de cutitul tradarii.
Sub cer fără stele, în drum spre morminte,
voi n-ai dus povara durerilor sfinte
spre slava si binele tarii.
In cantec cu noi laolalta
trecand printre umbre peretii,
voi n-ati cunoscut frumusetea inalta
cum dorul irumpe, cum inima salta
gonind dupa harpele vietii.
Ce-i munca de brate plapande,
ce-i jugul, ce-i ranjet de monstru,
cum scartie osul când frigul patrunde,
ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveti de unde
să spuneti aproapelui vostru.
Voi nu stiti în crunta-nchisoare
cum minte speranta si visul,
când usile grele se-nchid în zavoare,
si-n teama de groaznica lui inclestare
pe sine se vinde invinsul.
Ati stat la ospete-ncarcate
gonind dupa fast si orgoliu,
nici mila de noi si nici dor, nici dreptate,
nici candel-aprinsa si nici libertate,
doar ghimpii imensului doliu.
Asa sunteti toti cei ce credeti
ca pumnul e singura faima.
Fatarnici la cuget, pe-alături ne treceti,
când noi cu obrajii ca pamantul de vineti,
gustam din osanda si spaima.
Când portile sparge-se-or toate
si mortii vor prinde să urle,
când lanturi si ziduri cadea-vor sfarmate,
voi nu stit ce-nseamna-nvierea din moarte,
căci n-ati fost cu noi în celule.
Tags: celule, inchisoare, legionari, poezie legionara, puscarie, radu gir, radu gyr, Versuri
Azi noapte Iisus mi-a intrat în celula.
O, ce trist si ce-nalt părea Crist !
Luna venea dupa El, în celulă
si-L facea mai inalt si mai trist.
Mainile Lui pareau crini pe morminte,
ochii adanci ca niste păduri.
Luna-L bătea cu argint pe vestminte
argintându-i pe maini vechi spărturi.
Uimit am sărit de sub patura sură :
- De unde vii, Doamne, din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gură
si mi-a făcut semn ca să tac.
S-a aşezat lângă mine pe rogojină:
- Pune-mi pe răni mâna ta !
Pe glezne-avea urme de cui si rugină
parcă purtase lanţuri cândva.
Oftand si-a intins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Luna lumina, dar zabrelele groase
lungeau pe zăpada lui, vărgi.
Părea celula munte, părea căpăţână
si misunau paduchi si guzgani.
Am simtit cum îmi cade capul pe mână
şi am adormit o mie de ani…
Când m-am desteptat din afunda genuna,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celula si era luna,
numai Iisus nu era nicăiri…
Am intins bratele: nimeni, tacere.
Am intrebat zidul : nici un raspuns !
Doar razele reci, ascutite-n unghere,
cu sulita lor m-au strapuns…
- Unde esti, Doamne ? Am urlat la zabrele .
Din luna venea fum de căţui…
M-am pipait… si pe mainile mele,
am gasit urmele cuielor Lui.
Tags: legionari, ortodoxism, poezie crestina, poezie legionara, puscarie, radu gir, radu gyr
Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Tags: legionari, poezie legionara, radu gir, radu gyr
Doar o voce - stinghera si sparta - de telefon
Doar o voce. E mama: “La multi ani, Nicusor!”
Nu e muzica veche a iubirii de mama
E o vorba oftata, un bilant plin de teama
“Nu e ziua mea, mama, multumesc de urare!”
“Ziua mea a trecut, de o luna imi pare.
Dar urarea nu strica, si de-aici, de departe
Si eu vreau pentru tine multi ani si dreptate.
Tata ce face? E acolo cu tine?
Si lui sanatate si multi ani se cuvine…”
“Tu ce faci?”, ma-ntrerupe, “Cum arati? Tot barbos?
Fara barba as zice c-aratai mai frumos…
Cat de dor mi-e de tine! te visez, ca sa stii…
Un ocean ne desparte daca tu nu mai vii
N-am gresit cu nimica. Sau poate ca da.
Spune tu, vreau sa stiu, poate crezi altceva?
N-am gresit - o sa spui cum ai spus si-alta data.
N-am gresit dar n-ai timp sa iti vezi bietul tata.
Si de-aceea noi astazi asa ne-am gandit -
Sa-ti uram la multi ani, sa-ti dorim mai mult timp.”
“Doua ore - atat ne despart intre noi.
Patru ore - si poti fi la timp inapoi.
O secunda, atata, sa te vad si-mi revin
Dar si-un an daca-i sta tot ar fi prea putin
Eu de-acum am vorbit. Oful vechi tu mi-l stii.
Tine-l, dar, si pe taica-tu sa-ti ureze sa vii.”
Un declic, sunet vechi si ciudat - de gramofon
Si ajunse si tata: “La multi ani, Nicusor!”
Tags: departare, mama, nicu ilie, oceanul, tata, telefon, Versuri
Tot mai traiesti, batrâna mama?
Tie, cu supunere, ma-nchin!
Mica-ti casa, seara de arama,
Lumineze-o pasnic si senin.
Mi se scrie ca esti tulburata,
Ca ti-e dor de mine ne-ncetat,
Ca ades bati drumul, suparata,
În paltonul vechi si demodat.
În albastre seri ti se nazare
Gând pustiu, ce lacrimei da val,
Ca la crâsma-ntr-o-ncaierare
Mi s-a-nfipt în inima-un pumnal.
Mama, nu-i nimic! Delirul fura
Gândul tau, ducându-l spre prapad.
Nu-s betiv chiar în asa masura
Ca pierind, sa nu te mai revad.
Ca-n trecut, mi-i inima duioasa,
Am un vis, un vis pe care-l storc;
Sa ma smulg din dorul ce m-apasa
Si la noi acasa sa ma-ntorc.
Eu voi reveni, pe când rasfata
Pomii-n floare, satul meu tacut;
Dar sa nu ma scoli de dimineata,
Cum opt ani în urma, ai facut.
Nu trezi desertaciunea cruda,
Nici regretul ca ma risipesc,
Prea devreme, pierdere si truda,
Mi-a fost dat, traind, sa patimesc.
Sa ma rog, tu nu-mi mai da povete!
Nu-i nevoie! Duse-s câte-au fost.
Numai tu-mi esti reazem la tristete,
Numai tu dai vietii mele, rost.
Fie-ti deci, nelinistea uitata,
Nu-mi mai duce dorul ne-ncetat,
Nu mai bate drumul, suparata,
În paltonul vechi si demodat…
Tags: esenin, mama, poezie rusa, scrisoare, serghei esenin, Versuri